Zimbrul (Bison bonasus) este o specie de bizon care se găsește în Europa. Din 1996, zimbrul a fost clasificat ca specie în pericol. Zimbrul este cel mai greu animal de pe uscat din Europa. Bison bonasus este mai înalt decât bizonul american, ajungând la o înălțime de 1,9 metri. Un exemplar tipic are o lungime de 2,9 metri și cântărește între 300 și 900 de kilograme. Aceste animale au puțini dușmani naturali. Există foarte puține relatări ale unor atacuri din partea lupilor sau a urșilor. Zimbrii trăiesc până la 28 de ani, în captivitate. Mediul lor natural este pădurea, unde pot ocupa teritorii de până la 200 de kilometri pătrați.
La un pas de extincție
Zimbrii sunt o specie care a avut foarte mult de suferit de pe urma braconajului. Aceste animale au dispărut, în vestul Europei, încă din secolul al XI-lea. Ultimele exemplare au rezistat în munții Ardeni, din nord-estul Franței, până în anii 1300. În partea de est a Europei, în secolul al XVI-lea, regele Sigismund I al Poloniei a hotărât pedeapsa cu moartea a celor care vânau zimbri. Numărul zimbrilor în sălbăticie, însă, a scăzut permanent. După Primul Război Mondial, în 1927, ultimul zimbru care trăia în sălbăticie, a fost omorât în Munții Caucaz, iar numărul exemplarelor aflate în captivitate era mai mic de 50.
Recuperarea speciei
Din a doua jumătate a secolului trecut, zimbrii au fost reintroduși în sălbăticie, mai ales în zone protejate din estul Europei. Cartea de Pedigree a Zimbrului European, din anul 1997, atesta faptul că există animale captive în 185 de locuri din întreaga Europa, dar în 36 dintre acestea (majoritatea grădini zoologice) există un singur specimen sau zimbri de același sex. Dintre aceste locuri, cele mai multe erau în Ucraina, unde trăiau peste 650 de zimbri. În anul 2000, populația de zimbri din sălbăticie, număra 3600 de exemplare, însă aceștia au o diversitate genetică limitată. Faptul că toate exemplarele provin din cei 12 zimbri reintroduși în natură, în 1951, îi face pe zimbrii actuali să fie foarte vulnerabili în fața bolilor.
Înfățișare
Zimbrul întâlnit astăzi, în diverse zone ale Europei, este un hibrid, între zimbrul caucazian și cel de șes. O caracteristică, a masculilor de zimbru european, o reprezintă diferența mare între partea din față a corpului și crupa, destul de mică. Femelele sunt mai mici, iar, diferența în proporționalitate, dintre părțile corpului, este mai puțin sesizabilă decât la masculi. Zimbrul este acoperit cu un păr gri-maro, iar în partea din față părul este lung, formând așa numită barbă. Atât masculii cât și femelele au o pereche de coarne poziționate sus pe cap. În cazul femelelor, capetele coarnelor sunt aduse mai mult înspre interior decât la masculi. Puii, la naștere, au o greutate, între 16 și 35 de kilograme, și sunt acoperiți cu un păr de culoare roșiatică.
Comportament în sălbăticie
Ciclul vieții anuale al zimbrilor poate fi împărțit în două perioade. În timpul iernii, zimbrii se adună în jurul locurilor speciale de hrană, amenajate de către îngrijitori. De obicei, grupurile de zimbri numără câteva zeci de exemplare. La sfârșitul iernii, grupurile se despart, formându-se grupuri mai mici, care sunt mixte sau formate doar din masculi. Un grup mixt este format din femele, viței și, ocazional, masculi adulți. Aceste grupuri sunt conduse, de regulă, de o femelă mai bătrână, care are un pui. Grupurile de masculi se pot reduce până la două exemplare, într-o proporție de 60%, însă, masculii trăiesc singuri. Un zimbru poate consuma o mare diversitate de plante iar rumenul acestuia poate avea o capacitate de peste 100 de litri. Zimbrii pot fi întâlniți în păduri de pin și molid, în păduri mixte de conifere și foioase, cât și în pădurile mlăștinoase de anin negru, în care se găsește hrană din abundență, formată din plantele care acoperă solul.
Zimbrii în România
În zona țării noastre, zimbrii au dispărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ultimul exemplar din sălbăticie fiind omorât, în Transilvania, în 1790. Aproape 170 de ani mai târziu, o pereche de zimbri a fost adusă, din Polonia, în pădurea Slivuț-Hațeg, din județul Hunedoara. În 1959, la un an după aducerea primilor doi zimbri în România, mai este adus un exemplar, iar, adaptându-se cu succes la condițiile oferite, populația de zimbri din Hunedoara ajunsese, în câțiva ani, la 12 specimene. Mai mulți zimbri care se născuseră în rezervația din Țara Hațegului, au fost transportați și în alte locuri din România. S-au format rezervații asemănătoare cu cea din pădurea Slivuț-Hațeg, ca Rezervația Dragoș-Vodă, de la Vânători Neamț, și Rezervația Neagră, din localitatea Bușcani (din județul Dâmbovița). Astăzi, populația de zimbri din Țara Hațegului numără doar șase exemplare, față de 23, câte avea la un moment dat. Sunt cinci femele ale căror nume încep cu „Ro”, de la România, și masculul, Romo. Deși multă lume crede că zimbrul este același animal cu bourul, de pe stema istorică a regiunii Moldovei (și de pe steagul Republicii Moldova), această afirmație este una falsă. Bourul este o specie de bovine, dispărută în secolul al XVII-lea.
Mihail Grigore
Foto: public domain; imaginea-simbol reprezintă de fapt un bizon american.