Îți dorești să împerechezi pisica. Adică, să ai bucuria de a vedea puiuții pisicii tale născându-se și crescând, transformându-se din făpturi nesigure, cu ochii lipiți, în mici feline agere cu ochi atenți și gheruțe puse mereu pe joacă.
Imaginea descrisă mai sus este într-adevăr idilică și dorința de a o trăi alături de pisica ta este cât se poate de firească, dar numai pentru cineva care nu știe cât de grea, obositoare și chiar periculoasă poate fi pentru pisică această aventură.
În primul rând, deși se spune că este sănătos pentru pisică să aibă pui măcar o dată în viață, fie că urmează să fie sterilizată sau nu, de fapt, nu e chiar sănătos.
Împerecherea, sarcina, nașterea și alăptarea puilor constituie momente și perioade de stres maxim pentru pisică, atât din punctul de vedere (poate e impropriu spus) „psihologic” cât și, la fel de important, fiziologic.
Împerecherea este un mare stres, mai ales pentru pisicile care probabil că n-au văzut în viața lor altă pisică-este vorba de pisicile de tip „una într-o casă”, nesocializate din acest punct de vedere, neobișnuite cu deplasări și stressul inevitabil al întâlnirii unei alte pisici, fie și mascul, le poate face să aibă reacții care stăpânului neavizat pot apărea ciudate. O astfel de pisică uită urgent de călduri și intră în „modul apărare„, ascunzându-se rapid pe sub vreo piesă de mobilier și refuzând cu obstinație să iasă de acolo, ba chiar să și mănânce sau să bea. O astfel de pisică se va liniști numai când va ajunge înapoi acasă și, în mod sigur, împerecherea va ieși din discuție pentru cel puțin o perioadă. Și a doua și a treia și a patra încercare ar putea avea același rezultat-pisica ascunsă bine într-un loc strategic și motan sâsâit din locul cu pricină-atât lipsa ei de experiență în situații de acest gen cât și întâlnirea de gradul III cu o ființă din aceeași specie, teama de locul nou, dilema teritorială și bizareria situației în sine vor determina pisică să respingă fără echivoc orice încercare de apropiere a motanului. Reacția la stress extrem este mai puternică decât instinctul de împerechere, chiar dacă duci pisica la motan în plină perioadă de călduri.
Dacă totuși, după destule încercări (sau dacă ai o pisică mai „bleguță” sau foarte bine socializată), împerecherea se face cu succes, trebuie să știi că animalul gravid are nevoie de nutrienți suplimentari și hrana obișnuită nu-i mai ajunge nici cantitativ nici calitativ; organismul se modifică pentru a crește și hrăni puii atât în uter cât și după naștere și, deși aparent pisica nu este deranjată de sarcină, asta nu e din cauză că nu i-ar fi greu, ci pentru că pisicile nu au obiceiul să se vaite.
Nașterea e un moment foarte dificil pentru o primipară (pisica aflată la prima naștere, deci care nu a mai avut niciodată pui) pentru că, deși o ajută instinctul, nu știe exact „din prima” ce trebuie să facă, este speriată și are dureri a căror cauză n-o cunoaște din vreo experiență anterioară. În plus, întotdeauna prima naștere durează mai mult.
De asemenea, nu se recomandă ca nașterea să fie asistată de o persoană care nu a mai asistat niciodată o naștere pisicească, pentru că, în cazul apariției unor complicații, persoana neexperimentată nu își da seama de acestea la timp, ceea ce poate agrava starea pisicii și a puilor, periclitându-le chiar viața. Nașterea în multe cazuri poate fi grea (distocii) și pot apărea situații în care puii au o prezentație care face imposibilă expulzarea pe cale naturală (de exemplu, în loc să fie angajați pe canal cu fața sau cu spatele înainte, se pot angaja lateral și nu au cum să iasă), caz în care se practică, exact ca în cazul distociilor umane, cezariană de urgență pentru a salva atât mama cât și puii. În cazul în care intervenția nu se face la timp sau dacă feții, deși prezentați normal, sunt prea mari, pot exista rupturi ale țesuturilor pisicii, rupturi care, nedepistate la timp, se pot infecta și pot duce la moartea pisicii dacă sunt netratate. După naștere, dacă pisica nu a eliminat tot țesutul placentar, acesta poate rămâne în uter și se poate de asemenea infectă, ceea ce duce la apariția piometrului, fatal și el dacă nu este rezolvat (în 99% din cazuri) chirurgical, prin extirparea completă a uterului și a anexelor. Un stăpân de pisică neexperimentat nu va ști să aprecieze dacă hemoragia post-partum este sau nu prea abundentă (pisica se spăla cu grijă și numai cineva cu experiență poate să își dea seama care este situația reală) și nu va ști să solicite ajutorul medicului în cazul în care există ceva în neregulă. Puii, în cazul rar dar posibil, în care pisica nu-i acceptă sau nu știe ce să facă cu ei, trebuie scoși din placentă de către persoana care asistă nașterea, trebuie tăiate cordoanele ombilicale la distanța corespunzătoare, trebuie dezinfectate, puii trebuie uscați și hrăniți. Sigur, poți chema un medic veterinar să asiste nașterea, dar nu sunt mulți care sunt dispuși, indiferent de suma oferită, să fie chemați la orice oră și să vină să asiste o posibilă naștere în miez de noapte (statistic, pisicile nasc mai des noaptea decât ziua). Și mai sunt o mulțime de aspecte de acest fel.
În cazul în care totul merge bine, nu poți răsufla ușurat/ă pentru că perioada post-partum (de după naștere) este dificilă pentru pisică; ea este obosită și trebuie hidratată și hrănită corespunzător, ca să-și poată reveni după naștere și să poată alăpta puii în mod eficient. Puii, în cazul în care sunt prea mulți față de posibilitatea pisicii de a-i hrăni (nu ține de numărul de mameloane, ci de organismul pisicii și posibilitatea ei de a produce suficient lapte) trebuie hrăniți cu supliment artificial, care este de obicei destul de scump (60 RON cutie de 300 g) și deși puii pot crește și cu lapte de vacă amestecat cu gălbenuș de ou, asta nu înseamnă că este și bine; laptele de vacă nefiind adaptat, nu poate suplini nevoile nutritive ale pisoilor și aceștia pot crește cu diverse carențe în dezvoltare.
În plus, orice pisică nesterilizată riscă să facă piometru. Odată cu sterilizarea, riscul de piometru dispare, pentru că dispare organul predispus.
În cazul în care totuși puii cresc bine și totul este în regulă, apare problema dificilă a plasării lor – în prezent, e plin internetul de anunțuri cu pisoi metiși de dat, anunțuri care se rezolvă extrem de greu. Ce faci cu atăția pisoi? Poți avea (se întâmplă frecvent) surpriza ca cei care „se înscriseseră pe lista de așteptare” a puilor să-ți spună că s-au răzgândit, situație în care începe un adevărat coșmar în căutarea de stăpâni corespunzători-nici nu poți da puiuții așa, oricui, mai ales că au crescut sub ochii tăi! Ai putea să spui că ai birmaneză sau siameză și că puii se vor da ușor. E adevărat că pisica ta are o culoare specială cafenie sau albăstrie (numită „point”) dar, dacă nu ai acel act numit pedigree care atestă apartenența pisicii tale la o rasă anume, practic nu există dovada că printre bunicii pisicii tale nu s-a strecurat vreo frumusețe de cotoi tigrat… deci nu ai nicio garanție că pisică ta este de rasă, decât dacă ai luat-o cu pedigree. Așadar, dacă nu ai luat-o cu pedigree, se consideră metis și puii ei la fel, indiferent că îi concepe cu un cotoi ca Thomas O’Malley sau cu un super campion. Având în vedere că există sumedenie de metiși care apar din astfel de dorințe și mituri cum că împerecherea ar fi o treabă sănătoasă pentru animal, în veci n-o să se rezolve problema metisilor. Și nici a pisicilor care ajung în stradă. Evident, nu este vorba de ce ai face tu, logic că nu ai arunca pisoii în stradă-dar nu ai de unde să știi dacă toți stăpânii găsiți vor bine vor avea de ei așa cum avea .
Acum, după tot ce ți-am povestit, nu cred îți mai dorești atât de mult să împerechezi pisica … ci că vei face ceea ce e mai bine pentru ea.
Messa
Editor Chief
Animalutze.COM
Foto: Clarita & Publid Domain