Ca orice felină, pisica este un animal de pradă, dotat atât cu agilitatea necesară urmăririi prăzii și sfâșierii acesteia, cât și cu instinctul corespunzător. Astfel, pisica va fi mereu în alertă, în căutarea unei potențiale prăzi.
În captivitate, mai precis, prin domesticire, pisica și-a pierdut în mare parte „funcția” de vânător – instinctele, însă, s-au păstrat foarte bine – astfel se explică de ce pisicile adulte se joacă între ele sau cu diverse obiecte pe care le găsesc prin casă (preferabil obiecte care să se rostogolească și să facă un oarecare zgomot) – orice felină, chiar și în lipsa prăzii, are nevoie de „antrenament” pentru a-și menține abilitățile înnăscute de vânător în cea mai bună formă. Fiecare obiect neînsuflețit care poate fi răsturnat și împins cu laba este, în mintea pisicii, o potențială pradă, căpătând viață pe măsură ce pisica „se antrenează” cu obiectul respectiv.
Mulți proprietari de pisici se întreabă de ce totuși pisica, având mâncare la dispoziție tot timpul, preferă să încerce să se urce pe masă (sau în orice loc ar putea bănui că este mâncare) și să fure de acolo, în loc să mănânce mâncarea prezentă la discreție în bol. Aceeași întrebare, acuzator pusă de această dată, apare și în cazul în care cei care nu iubesc pisicile vor să-și argumenteze poziția. Ceea ce omul însă trece adesea cu vederea este tocmai instinctul de vânător al pisicii, obișnuită să nu capete mâncarea „de-a gata”, ci să și-o procure singură, prin propriile forțe.
Pisica este un animal independent; pisicile nu se adună în haite, cum fac câinii; ele sunt animale solitare care își furnizează hrana pentru ele însele și pentru puii încă neajunsi la vârsta la care să poată să-și poarte singuri de grijă. Dacă le vedem adunate prin curțile blocurilor nu înseamnă că ele au o viață comună, de haită – faptul că sunt în același loc nu înseamnă că își stabilesc ierarhii sau că se grupează în vreun fel. Prezența mai multor pisici într-un loc înseamnă că zona respectivă este bogată în hrană, iar pisicile își tolerează prezența una-alteia, fără însă a o căuta.
Pisica, datorită acestei trăsături specifice care este independentă, deși capabilă de afecțiune atât față de om cât și față de semenele ei, în preajma cărora își petrece timpul, preferă să „dețină controlul” asupra porției zilnice de mâncare. Mâncarea pe care proprietarii de pisici o lasă în bol, la dispoziția pisicii, este consumată – dar aceasta nu înseamnă că pisica nu se va îngriji și de ziua următoare – astfel, ea va căuta în continuare hrană, pentru orice eventualitate. Astfel, instinctul de prădător determină pisica să fie într-o continuă căutare de hrană.
Pentru pisică, faptul că a găsit hrană într-un loc nu înseamnă decât că locul respectiv constituie o sursă alimentară – „hoția” pisicii nu este propriu-zis hoție; faptul că hrana este „abandonată” într-un loc aflat la îndemână ei face ca hrana respectivă să poată fi însușită. Pisica, dacă ar putea raționa, ar rezuma situația astfel: „Cine își abandonează hrana, nu are nevoie de ea”. Așadar, pisica nu face decât să profite de faptul că cineva – omul, în cazul de față – abandonat hrana.
Desigur că pentru om această „logică pisicească” nu este convenabilă. Astfel, există metode pentru a dezobișnui pisica de obiceiul de se urca pe masă.