„Câinele meu nu aude!
Astăzi l-am cumpărat, de la 300 km distanță. Este o superbă cățelușă de Dog Argentinian în vârstă de 2 luni.
Nu aude deloc, se poate face ceva?”
____________________
Dogo Argentino este o rasă a cărei culoare prevăzută de standard este albul, fiind permis un „petec” de culoare închisă în zonă oculara, care nu are voie să depășească 10% din suprafața capului. Culoarea albă a robei canidelor și a altor animale, incluzând pata pigmentată permisă în cazul Dogo Argentino, este dată de gene specifice, „piebald” și „merle” și, în cazul în care se manifestă, sunt asociate cu surditatea, parțială sau totală, unilaterală sau bilaterală, și care apare la aproximativ 10% din câinii de această rasă. Dogo Argentino nu este singura rasă de câini care se confruntă cu această particularitate genetică; rase ca Bullterrierul, Cockerul Spaniel, Setterul Englez, Dalmațianul, Ciobănescul Australian sunt rase în cazul cărora incidența surdității congenitale este chiar mai mare decât în cazul Dogului Argentinian.
Surditatea câinilor care dețin gena piebald sau gena merle este datorată lipsei unui strat de celule din urechea internă din cauza unui aport scăzut de sânge în zona cohleara în perioada intrauterină în săptămânile 3-4 de gestație, bănuită a fi datorată de surpresia melanocitelor cauzată de aceste gene, și care, la câinii la care această genă se manifestă dominant, nu este prezent. Practic, deși părinții și bunicii pot auzi foarte bine, dacă genotipul conține informația care generează surditate, această particularitate se poate manifesta la progenituri, și nu neapărat la tot cuibul în care este prezent puiul surd. În același mod, din părinți surzi se pot naște pui care aud foarte bine.
Este interesant faptul că în standardul rasei publicat de către FCI (Federația Chinologica Internațională), deși incidența cazurilor este destul de mare (cca. 10%) și afecțiunea constituie totuși un handicap, acest aspect nu este menționat la rubrica de defecte. Cu toate acestea, un crescător responsabil are datoria morală de a testa câinii proveniți din canisă proprie și, în cazul în care constată că vreunul dintre aceștia este surd sau hipoacuzic, să informeze viitorul proprietar asupra acestui aspect. Testarea inițială se poate face empiric, pur și simplu expunând cățeii unor stimuli auditivi la care ei în mod normal reacționează și urmărind comportamentul puilor de la naștere și până în momentul în care urmează să fie înstrăinați; în cazul în care există suspiciunea că unul dintre căței nu aude bine sau nu aude deloc, există modalități de testare mai sofisticate și destul de costisitoare (testul BAER-Brainstem Auditory Evoked Response), care se efectuează de către un medic veterinar competent care deține și aparatura necesară.
Din păcate, pentru această afecțiune nu există tratament, câinii cu surditate congenitală necesitând o atenție specială din partea stăpânului, datorită faptului că, din cauză că sunt lipsiți de unul dintre simțurile esențiale, se sperie ușor, sunt predispuși la accidente și sunt greu de dresat, însușindu-și cu dificultate char și comenzile de bază; acești câini pot trăi totuși o viață normală, în cazul în care stăpânul are suficientă răbdare și experiență în lucrul cu această rasă sau cu rase similare ca talie, utilitate și temperament. Câinii surzi pot fi dresați la nivel de bază prin folosirea de semnale vizuale pentru comenzi (mișcări ale mâinii, de exemplu) și este recomandabil să fie mereu plimbați în siguranța lesei, pentru a-i feri de accidente și pentru a evita situațiile în care pot mușca pe cineva pentru că nu l-au auzit și s-au speriat de prezența bruscă. Dacă nu puteți returna cățelușa sau dacă ați decis să o păstrați, pregătiți-vă pentru aceste dificultăți și apelați la un dresor profesionist pentru a obține ajutor în această problemă esențială conviețuirii cu ea.