Pielea, care acopera in intregime corpul cainelui, are rolul de a proteja organismul impotriva factorilor externi si de mentine constanta temperatura corpului.

In piele se afla glandele sebacee care secreta grasimea necesara ungerii epidermei si a parului, pentru mentinerea elasticitatii, luciului si impermeabilitatii firelor. Tot in piele, numai pe partile moi ale labelor, se gasesc si glandele sudoripare, in numar foarte redus, precum si o retea deasa de vase capilare si terminatii nervoase.

Pielea nu are o grosime uniforma pe toate regiunile corporale: pe spate este mai groasa, pe abdomen si la incheieturi, mai subtire. Grosimea pielii variaza si in functie de rasa si de varsta cainelui: la cainii tineri este mai subtire decat la cei batrani.

La cainii din tinuturile reci, pielea supla, de culoare deschisa a cateilor, se pigmenteaza treptat, pe masura inaintarii in varsta a cainelui, se ingroasa si se imbogateste in glandele sebacee. La cainii fara par, pielea devine groasa, grasa si puternic colorata, mijloc de aparare contra caldurilor tropicale si ecuatoriale.

In partea superioara, pielea este acoperita cu fire de par, ale caror radacini se gasesc in derma, si care, impreuna cu pielea, apara organismul de actiunile nefavorabile ale mediului si mentine constanta temperatura corpului.

Blana sau imbracamintea cainelui este formata din totalitatea productiilor piloase ce acopera suprafata corpului.

Invelisul paros al cainelui cuprinde trei feluri de par: par protector lung, aflat pe partile mai expuse ale corpului, pe gat, pe spinare si pe partile laterale, si care formeaza baza compozitiei blanii; par semilung, mai scurt si mai subtire decat primul; puful sau subparul, fin scurt si des, care formeaza un fel de pasla protectoare. Dupa felul parului si culorile lui se apreciaza aspectul exterior al cainelui.

In functie de lungimea parului, putem clasifica cainii in urmatoarele categorii: caini cu par lung; caini cu par semilung si caini cu par scurt. Exista si rase de caini fara par (golase) sau cu un smoc de par pe cap si la varful cozii: levrierii pitici din Africa si China, cainii golasi din Mexic, America de Sud si Australia.

Dupa felul sau natura parului avem: par gros, subtire, moale, fin sau matasos, paslos, tare, aspru, par neted, ondulat, buclat, cret, zbarlit, des sau rar.

Parul cainelui se schimba de obicei primavara si toamna. Iarna, parul este mai lung, mai des, mai moale si de culoare mai inchisa; vara este mai scurt, mai rar, mai aspru, mai slab izolator. Naparlirea incepe de obicei cu sub-parul.

Cateii isi schimba parul numai dupa varsta de 4 luni. La cei din rasele cu par scurt, le creste, dupa aceasta naparlire, un par de lungime si culoare normala, de caine adult, in timp ce cainii din rasele cu par lung naparlesc de cateva ori – adesea dupa varsta de 1 an sau chiar 2 ani -, pana la imbracarea cu par de lungimea si culoarea celui de caine adult.

Culoarea parului (Roba)

In lucrarile de specialitate, cand se descrie culoarea parului la caini, se foloseste, de obicei, impartirea in culori simple si culori compuse.

Pentru ca nu corespunde suficient cu datele genetice, in locul impartirii clasice, in arbitrajul practicat in expozitiile canine internationale se foloseste un nomenclator mai larg, mai diversificat, care imparte culorile parului la caini in urmatoarele trei grupe fundamentale: culori primare, culori derivare si culori combinate.

Culorile primare – cand firele de par care acopera corpul animalului sunt de culori identice. Aceasta poate fi unicolora, cand parul cainelui are o singura culoare dand blanii un aspect uniform, sau poate fi bicolora, cand culoarea firului de par este formata din asocierea a doua culori, cel mai adesea negru si roscat.

La originea diferentei de colorit se afla doi pigmenti: eumelanina, care da culorile inchise si fenomelanina, cea care de culorile deschise.

Monoculorile pot fi inchise, cand parul contine eumelanina, deschise, cand sunt colorate de fenomelanina si albe, rezultate din absenta pigmentilor in par.

Bicolorele sunt esentialmente compuse din par bicolor: pe firul de par se intalnesc zone cu doua culori, una deschisa, alta inchisa. Repartizarea acestor culori pe firul de par este diferita de la un animal la altul. Ele pot fi net separate in doua zone: una deschisa, situata la baza firului de par, alta inchisa, situata la extremitatea firului. Acestea sunt cazurile cele mai frecvente, dar exista si alte moduri de repartizare. De exemplu, o banda inchisa este marginita de doua zone mai deschise; o alternanta mai mult sau mai putin uniforma de benzi inchise si deschise etc.

Derivatele provin din asocierea firelor de par de culori diferite si deriva din culorile primare prin asocierea acestora, fara nici o pata alba. Daca amestecul firelor de par este profund, rezultatul este o tenta aproape uniforma – roba unicolora. De cele mai multe ori insa exista o justapunere de pete colorate – robele pluricolore, impartite si ele in trei categorii: baltate, patate si dungate ( sau tigrate).

Combinatele se caracterizeaza prin prezenta petelor albe, de intindere si repartitie variabila, pe o culoare primara sau derivata. Ele pot fi repartizate in trei grupe, dupa importanta petelor albe: cu amestec limitat, unde fondul robei este dominat de culoarea initiala, pe care se gasesc semne albe; cu amestec mediu, unde portiunile colorate si cele albe sunt relativ egale, si cu amestec preponderent, unde domina albul.

Culorile parului la caine, altele decat cele prevazute de standardul rasei, de exemplu culoare alba la Ciobanescul Briard, culoarea galbuie la Kuvasz, culoarea brun – roscat la Ciobanescul romanesc constituie defecte care trag excluderea cainelui de la reproductie pentru ca ele indica, intotdeauna, fie infuzie de sange strain rasei fie procese de degenerare.

Andreea P.
Junior Editor
Animalutze.COM